Refacerea Americii

Sorin Hadârcă

Faptul că Barack Obama, al 44-a președinte al SUA este un președinte care citește într-adevăr îl face o figură remarcabilă în spațiul politic. Adevărat, ex-președintele Vladimir Putin se pretinde un admirator al versurilor lui Omar Khayyam (și poate că este), iar președintele Vladimir Voronin și-a făcut cunoscută, la un moment dat, opinia despre Fiodor Dostoevsky; totuși Obama este unicul președinte care poate fi văzut ieșind din avion cu o carte de Fareed Zakaria subțioară (în loc de mapă roșie cum ne-am obișnuit noi). Faptul că cărțile i-au conturat viziunea asupra lumii și i-au cioplit modul de a-și exprima convingerile este un lucru arhicunoscut. Faptul că scrie cărți îl face și un bun orator. Cuvintele nu-s aruncate la nimereală ci plasate cu precizie la locul lor, unicul și irepetabilul; intonația nu este declarativ-festivă, ci bine așezată – se vede de la o poștă, sau cel puțin așa se face simțită, că discursurile sale pornesc din convingerea că adevărul trebuie rostit… și, în general, pornesc din convingeri.

În pofida acestor lucruri, să scrii discursuri este o meserie. Puțini lideri au făcut-o cu mâna proprie. Se știe că Winston Churchill își scria propriile discursuri – uneori dintr-o cadă de baie stăruind asupra unei fraze ore întregi – și o făcea de o manieră genială. În mod curent, scrierea discursurilor este pâinea consilierilor. Incitat de contextul istoric – inaugurarea președintelui Obama, am privit cu o curiozitate imensă talk show-ul dedicat artei de a scrie discursuri moderat de același Fareed Zakaria al cărui “Post-American World” stăruia în imaginea cu Obama. Fareed Zakaria a invitat patru autori neobișnuiți, care au scris discursuri pentru Nixon, Thatcher și Reagan și care, în mod evident, nu-și semnau în acel moment operele. M-a surprins remarca lui Peggy Noonan care a scris pentru Ronald Reagan (și trebuie să admitem că pe lângă faptul de a fi președinte a fost și un “mare” actor): fiind întrebată dacă scrie discursurile consultându-l pe președinte anterior sau dacă utilizează idei pe care le știe că aparțin lui, a răspuns că și-l imaginează pe președinte pronunțând discursul la televizor. Dacă ceea ce își imaginează ea că spune președintele are impact și este convingător – scrie, dacă nu – șterge și scrie altceva.

Cred că e greu să ne obișnuim cu faptul că în spatele discursurilor e altcineva decât persoana care vorbește, dar e un lucru cât se poate de normal și des întâlnit: când vorbește un președinte, vorbește o instituție. Președintele, când ține un discurs, este în primul rând o instituție și nu o persoană în carne și oase (deși în toate celelalte aspecte este exact acest lucru). Sunt curios dacă Obama își scrie singur discursurile?

Dar să trecem direct la discursul inaugural al lui Barack Obama – cuvintele care schimbă viitorul…

Din start o referință la criză…

Există indicatori ai crizei confirmați de cifre și statistici. Mai puțin măsurabilă, dar nu mai puțin profundă, este scăderea încrederii în întreaga țară; o teamă supărătoare că declinul Americii este inevitabil, că generația viitoare va coborî privirea.

Astăzi declar că provocările pe care le înfruntăm sunt reale, sunt serioase și numeroase. Nu le vom confrunta cu ușurință într-un răstimp scurt. Dar să știi, America, le vom înfrunta.

Tonul lui Obama este sobru, cum și ne-am fi putut aștepta. El nu-și ascunde capul în nisip, ci plasează criza într-un context istoric: ne-am afirmat independența și valorile, am rezistat marii crize din anii 30 ai secolului trecut și tot am devenit o supraputere mondială. Prin urmare, vom trece și prin asta. În paranteze fie spus, momentele de criză îi favorizează pe eroi, iar Obama este unul – primul președinte de culoare; nu un om al administrației, ci un om al schimbării.

Neinspirata administrație a lui G.W. Bush este o șansă pentru Obama. Lovind cu duritate în vechile obiceiuri, Barack Obama iese pe prim-plan în calitate de reformator. Cu aplombul energetic al unui Kennedy, la fel de tânăr, el afirmă:

Întrebarea pe care ne-o punem astăzi nu este dacă guvernul nostru e prea mare sau prea mic, ci dacă el funcționează, dacă el ajută familiile să-și găsească locuri de muncă salarizate la o rată decentă, să aibă un sistem de asigurare medicală pe care și-l pot permite, să spere la o pensie demnă.

Dacă răspunsul este da, vom merge înainte. Dacă răspunsul este nu, aceste programe vor fi oprite.

Și acei care gestionează dolarii publici vor fi chemați să răspundă, să cheltuiască în mod înțelept, să-și schimbe vechile obiceiuri, să-și facă meseria la lumina zilei, fiindcă doar în acest caz vom restabili încrederea vitală între popor și guvernanți.

Și totuși, ștacheta pe care o ridică, făcând astfel de afirmații, este înaltă peste măsură. Este un fel de a spune: eu știu ce vreau, eu voi reuși. Însă realitatea este că sistemul birocratic este o mașină care funcționează or cu cap or fără de el. Timpul pe care îl are la dispoziție actualul președinte pentru a implementa o agendă de reformă este minimal, or, fiecare zi pierdută este în favoarea sistemului care trece în regim de auto-apărare. Nemaivorbind de faptul, că Obama are nevoie de birocrație pentru a face ca lucrurile să ia foc. În tot cazul, privite din afară, multe lucruri sunt criticabile și absurde; din interior lucrurile nu-s niciodată albe sau negre, există nuanțe, se fac compromisuri…

Soluțiile de ordin ideologic pe care le vede Obama tind spre stânga: politici distributive și reglementare prudențială:

Nu ne punem întrebarea dacă economia de piață este bună sau rea. Puterea pieței să genereze bunăstare și să lărgească libertățile economice este inegalată.

Însă criza ne-a făcut să realizăm că dacă nu suntem cu ochii pe ea, piața poate ieși de sub control. Națiunea nu va fi prosperă de o manieră durabilă, dacă-i favorizează doar pe cei prosperi.

Succesul economiei nu depinde doar de volumul Produsului Intern Brut, dar de capacitatea incluzivă a prosperității; abilitatea ei de a crea oportunități pentru fiecare suflet care năzuiește. Nu din caritate, ci din cauza că reprezintă drumul cel mai sigur către un bun comun.

Însă reprezintă oare acestea niște soluții viabile? Este știut că pentru a distribui ceva este nevoie de a crea ceva mai întâi, iar reglementările pe cât de ingenioase nu ar fi, nu fac decât să ajungă din urmă ingeniozitatea pieței. Este, dacă vreți, un păcat originar al sistemului de drept anglo-saxon – ceea ce nu-i interzis, e permis. Astfel reglementarea nu este infailibilă: se poate interzice o practică existentă, este imposibil să interzici ceva care încă nici nu există. Reglementarea de sorginte continentală este în esență una pozitivistă: ea prescrie ce trebuie de făcut și în acest fel frânează într-un mod lamentabil dezvoltarea. Tot ce vreau să spun este că Obama, deși este bine-intenționat, trișează. Nu există o soluție la criza existentă, nu încă.

Cu toate acestea, inaugurarea nu este un moment oportun pentru a livra soluții, este, mai întâi de toate, un prilej de a ridica spiritele și a insufla încredere. Este momentul când oamenii curajoși răsuflecă mânicile. Cu referință la călătoria întreprinsă de înaintașii care și-au riscat ultimul bănuț în lupta pentru propășire și și-au sacrificat vieți în lupta pentru libertate, Obama afirmă:

Este călătoria pe care o continuăm astăzi. Rămânem a fi cea mai prosperă, cea mai puternică națiune în lume. Lucrătorii noștri nu sunt mai puțin productivi decât înainte de criză. Mințile noastre nu sunt mai puțin inventive, bunurile și serviciile nu sunt mai puțin solicitate decât cu o săptămână în urmă, o lună, sau chiar un a în urmă. Capacitatea noastră nu a secat. Însă timpul să rămânem pe poziții, protejând interese înguste și amânând decizii neplăcute – acest timp s-a scurs cu siguranță.

Începând cu ziua de astăzi trebuie să ne ridicăm în picioare, să scuturăm praful de mânici și să reluăm sarcina de a reface America.

Chiar dacă criza economică pentru moment nu are un alt remediu decât entuziasmul gol (care nu trebuie subapreciat), politica externă este tratată cu tot atâta ambiguitate:

Cât privește politica de apărare, respingem cu vehemență alegerea falsă între siguranța noastră și idealurile noastre…

Să nu uităm că generațiile precedente au învins fascismul și comunismul nu doar cu arme și tancuri, ci prin alianțe temeinice și convingeri imbatabile.

Altfel spus, și siguranță, și idealuri; și cu arme, și cu convingeri… Totul este corect, însă am impresia din ce în ce mai pregnantă că Obama e sigur de un singur lucru: propriul discernământ în raport cu cele adevărate și cele false. Președintele Obama ține mâna pe o carte de istorie, o carte din care citează în finalul discursului de inaugurare:

“Fie ca în viitor să se spună că în frigul iernii, când nimic în afară de speranță și virtute nu mai poate supraviețui, orașul și țara alertați de un pericol comun, i-au ieșit în cale pentru al înfrunta.”

Speranță și virtute. Să fie nevoie de doar atât? Dar chiar așa. Cine a zis că lucrurile trebuie să fie neapărat complicate? Soluțiile vechi nu sunt leac bun pentru problemele noi. La fel ca în iarna luptei pentru independență, când vechile obiceiuri stau să cadă, iar erorile comise în războaie aventuroase lovesc în propriile valori, tot ce rămâne sunt speranța și virtutea. Sau, ad contrario, fără speranță și virtute, o sarcină titanică cum este refacerea Americii nu ar avea sorți de izbândă.

Cu siguranță o să fim cu ochii pe el în perioada imediat următoare. Cu invidie albă îi invidiez pe americani pentru faptul că în momente de restriște se găsește cineva care să le spună că tot de ce au nevoie ei este speranță și virtute. Este un lucru greu de digerat pentru sufletul nostru mioritic și totuși sunt sigur că cineva va veni odată și odată să ne insufle speranță și să ne amintească de virtuți. Căci fără ele nu se va re-face Moldova.

Sorin Hadârcă, expert al Clubului IDEA

Născut în satul (lui) Grigore Vieru

Oleg Grigoroi

Redenumirea unei străzi în Chișinău, crearea unui centru sau institut cultural, instaurearea unui bust şi a unui monument, instituirea unui premiu naţional, declararea poetului ca fiind cetăţean de onoare al mun. Chişinău, editarea operelor complete sunt principalele acțiuni, menționate în presă, menite să aducă un omagiu permanent poetului Grigore Vieru. O propunere mai puţin mediatizată, dar care cred că merită aceeași atenţie este cea lansată de compozitorul Eugen Doga în cadrul emisiunii „În PROfunzime”, dedicată lui Grigore Vieru, şi anume, redenumirea satului în care s-a născut poetul, Pererita, în “Grigore Vieru”. Deşi la prima vedere redenumirea pare firească, cred că lucrurile nu sunt atât de simple. Numele dat unei localităţi de către istorie cred că poate fi considerat similar numelui copilului dat de către părinţi. Totuşi, creaţia şi viaţa lui Grigore Vieru merită nu doar o stradă în Chişinău, dar şi o localitate, care nu poate fi alta decât satul natal, care, din păcate, deseori nici măcar nu este scris şi pronunţat corect. Cuvântul Pererâta, scris cu „â” sau „î”, a fost des utilizat în mod greşit în această perioadă.
Noi, pereritenii spunem Pererita şi în Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova nr. 764-XV din 27.12.2001, atât în varianta limbii române cât şi în cea rusă, satul este „botezat” Pererita. Îmi amintesc cu amărăciune cum mă inervam în copilărie când cineva ironiza denumirea satului, zicând -„la voi „vseo pererâto”. Până în prezent ştiam (cel puţin aşa mi s-a memorizat) următoarea versiune a provenienţei denumirii satului.
Cică cu câteva secolele în urmă pe malul Prutului se afla un oraş turcesc, cimitirul căruia era locul unde cu timpul şi-au găsit locul nu doar cei plecaţi pentru totdeauna, însă şi cei încă vii dar sărăci pentru a supraviețui în oraş. Războaiele din acele timpuri au distrus oraşul, lăsând doar cimitirul cu oamenii săraci. Şi cum în turcă la morţi se spune pierituri, sătucul rămas a căpătat denumirea de Pererita.
Mai recent mi s-a povestit versiunea conform căreia cei plecaţi din acel oraş turcesc, precum şi alţi refugiaţi au format o localitate pe malul unui râuleț din apropiere (Vilia). Holera de pe timpuri a răpit multe vieţi şi i-a forţat pe cei rămaşi să părăsească acel pământ nefericit şi să se aşeze pe teritoriul actual al satului. Evenimentul a rămas adânc în memoria oamenilor, încât referindu-se la localitatea de pe timpuri strămoşii noştri ziceau – „acolo, la cei pieriţi”, ca apoi satul să fie denumit Pererita.
Pe site-ul raionului Briceni www.briceni.md am găsit următoarea menţiune:
„PERERITA – în traducere “aşezarea lângă şes mănos” este atestat documentar în 1623.
Informaţiile adăugătoare însă mărturisesc că satul este cu mult mai vechi. În lucrarea colaboratorului ştiinţific I. Stîncu “Zugravei de la Pererita” satul e menţionat pe timpul lui Ştefan cel Mare. A fost distrus de către tătari când se întorceau de la asediul Vienei.
La noi în localitate se organizau cele mai mari bâlciuri din nordul Moldovei. Cei mai vestiţi muzicanţi din judeţul Hotin erau de la Pererita, conduşi de Istrati Vieru.” Ultima frază se referă la timpurile sfârşitului secolului 19 – începutul lui 20.
Pe un site am găsit o referinţă la o campanie poloneză din 1691 în Moldova, ţinut de Cazimir Sarnecki. Expediţia a început la 1 septembrie de la Sniatin, cu o armată de 30.000 de ostaşi, care a mers pe malul Prutului până mai jos de Valul lui Traian, la Pererita, apoi a trecut Prutul, unde a învins pe tătari.
Nu ştiu care versiune a denumirii satului este corectă. Cert însă este faptul că Pererita este o localitatea frumoasă. Wikipedia scrie, pe bună dreptate, că locul ei cel mai pitoresc este Zamca, o rezervaţie înconjurată de Prut sub formă de omega [Ω].

Satul Pererita, în care s-a născut poetul Grigore Vieru

Din momentul apariţiei şi până în prezent sârma ghimpată nu este plasată de-a lungul malului Prutului, ci taie Zamca la gâtul peninsulei, probabil fenomen unic pentru graniţele de pe Prut. Odată cu apariţia sârmei accesul la Zamca a devenit strict limitat. Acest fapt trist a avut şi urmări pozitive. Pe parcursul a aproape jumătate de secol, natura Zămcii a „beneficiat” de impactul limitat al acţiunilor oamenilor şi, ca urmare, a reuşit să se păstreze aşa cum a fost pe timpurile când era copil Grigore Vieru şi alerga desculț prin iarba vie de pe malurile Prutului.
Îmi amintesc cu nostalgie cum câţiva ani după 1990, când accesul la Zamca a devenit ceva mai facil, o bună parte din zilele vierii le petreceam pescuind, de regulă, fără succes la Prut. Mai important era că la muzica apelor Prutului puteam să tac în limba mea.
Zamcă este locul evenimentului Podului de flori, care a avut loc datorită lui Grigore Vieru şi care s-a memorizat mai ales prin acea horă din mijlocul Prutului. Participând la Podul de flori, în amintesc că lipsa podului material ştirbea din esenţa evenimentului. Se zvonea că forţele armate trebuiau se asigure instalarea unui pod plutitor. Este adevărat sau nu, nu ştiu. Cert este că Prutul a ţinut cu noi. După poate vreo oră de comunicare de la distanţă dintre cele două maluri, de pe malul drept al Prutului, s-a aruncat în apă, îmbrăcat, un bărbat. Ştia bine unde Prutul nu era adânc şi venea spre noi mai mult mergând. După el s-au aruncat şi alţii. La început, noi, pereritenii eram înțepeniţi, schimbând doar privirile nedumerite din ochii noştri deprinşi cu frica insuflată de sârma ghimpată şi privirea nouă, liberă asupra Prutului cu oameni dornici de a se revedea după zeci de ani. După ani conştientizez că odată cu intrarea în apă a unui consătean, „înarmat” la fel ca şi vis-a-viul său cu o pâine şi cu-n ulcior cu vin, s-a schimbat nu doar mersul evenimentului de atunci, dar şi ceva în bătaia inimilor noastre. Efectul dominoului şi-a spus imediat cuvântul. Pereritenii şi oaspeţii satului se aruncau în apă ca la un botez în masă. Oamenii ambelor maluri s-au întâlnit în apele Prutului şi au încins o horă, după care fiecare şi-a continuat calea spre celălalt mal.
N-am fost printre primii care s-au aruncat în apă şi n-am participat la horă, dar îmi amintesc decizia luată fără cuvinte a ochilor a doi amici de-ai mei. Apoi, bătaia puternică, deasă, agitată şi fericită a inimii mele, care a început odată cu contactul cu răceala apei Prutului de primăvara şi care m-a însoţit ziua întreagă. Îmi amintesc cum păşeam prin apă trei prieteni, ținându-ne strâns de mână ca să nu fim luaţi de curentul apei şi cum pe la mijlocul Prutului s-au alăturat două fete, care nu rezistau torentului. Cum pe celalalt mal, o doamna ne săruta pe toţi, cum am cinstit câteva pahare cu vin, cum am primit cărţi în limba română, cum m-am întâlnit cu tatăl meu, primar al satului Pererita pe atunci, care împreună cu Grigore Vieru şi cu preotul din sat au trecut Prutul cu unica barcă.
Cei 18 ani trecuţi de la Podul de flori au îmbătrânit satul prea mult. Drumurile cândva bine asfaltate sunt pline de riduri acum. Casele cândva luminate sunt în mare parte palide acum. Feţele oamenilor cândva vesele sunt triste acum. Altfel şi le-a dorit Grigore Vieru satele Moldovei.
SATELE MOLDOVEI
Pe vale, pe culme
Stau satele mele
Aproape de codru,
Aproape de stele.

Procesul de urbanizare, plecarea în masă a moldovenilor peste hotare, mă face să fiu pesimist asupra viitorul satelor Moldovei. De asemenea, cred că politicile de stimulare a angajării tinerilor la sate este doar o soluţie de moment. Din păcate, cred că o parte din satele actuale vor fi aproape de dispariţie în câțiva ani.
CASA MEA
Tu mă iartă, o, mă iartă,
Casa mea de humă, tu,
Despre toate-am scris pe lume,
Numai despre tine nu.
Sa-ţi trag radio şi lumină
Ţi-am făgăduit cândva
Şi că fi-vom împreună
Pieptul meu cât va sufla.
Dar prin alte case, iată,
Eu lumina o presor,
Alte case mă ascultă
Când vorbesc la difuzor.
Ţi-am luat-o şi pe mama
Şi-aţi rămas acuma, ia,
Vai, nici tu în rând cu lumea
Şi nici orășeancă ea.
Las’ ca vin eu cu bătrâna
Şi nepotul o să-l iau,
Care pe neprins de veste
Speria-va-ţi bezna: „Hau!“
Şi vei râde cu băiatul
Ca doi prunci prea mititei
Şi vei plânge cu bătrâna
De dor, ca doua femei.
Şi vei tace lung cu mine
Cu văz tulbur şi durut,
Casa văduva şi tristă
De pe margine de Prut.
Alta va fi soarta casei şi satului lui Grigore Vieru. Sper că iniţiativa recentă de a transforma casa poetului în muzeu va fi urmată şi de alte acţiuni în memoria Marelui nostru consătean: monument, concerte dedicate creaţiei Maestrului, suvenire (casa poetului, hora unirii de pe Prut). Sper că Zamcă va deveni mai accesibilă pentru cei dornici să păşească pe aceleaşi cărări ca şi Grigore Vieru şi să tacă în limba lor sub o salcie de pe malul Prutului.
Pererita se află departe de Chişinău (circa 250 km). Dar doar 12 km desparte satul de orăşelul Lipcani, în care a învăţat Grigore Vieru şi unde acum doi ani a fost reconstruit podul, distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
PODUL LIPCANI- RĂDĂUŢI- PRUT
Lui Vasile Iovu (primul naist profesionist din stânga Prutului)
Zace ruptă în două
Măreața coroană a Prutului:
Podul de la Lipcani.
Frate,
Vom deveni un deşert,
Un pustiu
Acoperit cu oasele
Naiului tău,
Dacă nu vom ști
Ce să facem.
Şi dacă visul poetului de a revedea podul refăcut s-a împlinit, din păcate acesta rămâne pustiu până în prezent, chiar dacă toată infrastructura necesară este în funcţiune (mai oprit din scrisul aceste fraze ca să urmăresc o ştire la ProTv Chișinău despre un protest contra tergiversării deschiderii postului vamal Lipcani). Deschideţi podul Lipcani- Rădăuţi- Prut pentru cetăţenii noştri şi în memoria lui Grigore Vieru.
Revenind la redenumirea satului Pererita în Grigore Vieru, repet, Maestrul o merită pe deplin. Totodată, înţeleg că decizia privind redenumirea satului trebuie să aparţină, nouă, pereritenilor, dar tocmai nouă cred că ne este şi cel mai greu să decidem.
M-am născut în satul Pererita, satul lui Grigore Vieru. Adeseori, acesta era răspunsul meu la întrebarea – „Unde te-ai născut”.
M-am născut în satul (lui) Grigore Vieru. Care crezi că ar trebui să fie răspunsul meu?

O. Grig.
Oleg Grigoroi, expert al Clubului IDEA.

Despre poetul Gr. Vieru, post-mortem

Au trecut deja două zile de cînd poetul a fost înmormîntat la cimitirul de pe strada Armenească, iar emoţiile pierderii celui mai mare poet născut în Basarabia încă sunt vii. Am încercat, pe cît posibil să analizez acele trăiri pe care le simţim cu toţii şi să să încerc să explic anumite lucruri.

Odată cu trecerea în nefiinţă a poetului am avut acea senzaţie, caracteristică şi multor altor persoane, a unor neîmpliniri. De fapt e vorba de sentimentul că nu am reuşit să cunosc personal poetul, deşi am avut posibilitate. Nu am vorbit suficient de mult, deşi se putea…. Din păcate, toate vorbele pe care le-am schimbat cu Marele Poet s-au rezumat la un “Bună ziua” reciproc, deşi el a însemnat foarte mult pentru mine. 

După moartea lui Vieru, cum era şi de aşteptat, s-au cumpărat toate cărţile sale din librării, iar mulţi au afirmat că poetul nu a fost suficient de apreciat şi popular atunci cînd era în viaţă. Aici am aflat şi despre unele paralele cu alte personalităţi, care au dus o viaţă foarte grea, pînă la moarte, abia apoi ele devenind cunoscute şi apreciate.

Am încercat să înţeleg de ce Grigore Vieru a devenit un Luceafăr al poeziei din Basarabia şi nu a fost astfel numit pînă acum? De ce cu toţii suntem plini de regrete şi în acelaşi timp ne-am întors faţa către El şi opera sa acum?

Iată şi explicaţia mea: Grigore Vieru a fost un geniu, iar prin însăşi definiţia de geniu, el a reprezentat un alt tip de persoană, decît suntem obişnuiţi. Nu cunosc prea mulţi genii care ar fi fost vedete pe parcursul vieţii şi ar fi dus o viaţă normală şi nu cred că rolul de vedetă i-ar fi stat Marelui Poet. Condiţia de geniu presupune un alt tip de existenţă, alte idealuri, poate mai puţin materialiste. Chiar şi Gh. Urshi a afirmat despre Poet că “El nu avea simţul pragmatic…”. Mulţi genii în existenţa lor au suferit pentru a-şi îndeplini idealurile sale, iar Grigore Vieru a fost un Luptător, pentru că a crezut cu sfinţenie  în idealurile pe care le-a promovat pe parcursul vieţii. De asemenea, El a creat o Operă preţiosă, care ne va încînta încă multe secole, deoarece versurile sale impresionează prin simpleţea şi profunzimea lor.

Consider că Vieru în continuare trebuie să trăiască în noi prin aceste două ipostaze: Opera sa şi Lupta sa, iar cei care îmbrăţişează aceleaşi valori ca şi el, îl vor simţi mult mai aproape.

Nu cred că a-l cunoaşte personal pe Vieru a fost o datorie a fiecărui român şi nu cred că fiecare din noi ar trebui să regrete că nu a reuşit să schimbe o vorbă cu Marele Poet. Îmi imaginez şi de fapt cunosc că e o povară pentru orice persoană publică să fie “suprasolicitată”. Iar pentru un poet, rolul de vedetă nu e tocmai potrivită, deoarece el trebuie să creeze şi să ne delecteze cu ale sale capodopere. De asemenea, nu cred că poetul a dus lipsă de public, mai ales că avea capacitatea să se bucure de orice întîlnire. Iar vedetele, sau persoanele foarte mediatizate sunt de obicei şi ţintele atacurilor, ceea ce nu ar fi trebuit să se întîmple cu Gr. Vieru.

Am observat că Vieru a reuşit un lucru imens chiar şi prin trecerea sa în nefiinţă: a reuşit să aprindă lumina în sufletele noastre şi să ne facă mai buni, mai toleranţi, mai umili şi cel puţin pentru cîteva zile au încetat atacurile politice şi s-a creat un consens naţional – al durerii….

Un alt consens, al păstrării memoriei despre Poet, de asemenea se conturează şi e foarte important ca numele Grigore Vieru să fie cît mai aproape de noi, iar strada care îi va purta numele să fie una centrală. Şi nu trebuie să ne temem că vom redenumi strada Puşkin, mai ales după ce poetul rus a scris poezia “Blestematul oraş Chişinău”, iar Vieru a descris atît de frumos plaiurile basarabene.

Faptul că acum cu toţii ne întrebăm: de ce pînă acum nu l-am citit şi nu l-am apreciat pe Vieru de asemenea nu este o tragedie. Noi îl apreciam, dar eram duşi de treburile cotidiene şi doar trecerea Lui în nefiinţă ne-a făcut să Conştientizăm acest fapt. Iar reacţia societăţii vorbeşte elocvent despre locul pe care Vieru l-a avut în inimile noastre în aceşti ani şi că El va rămîne acolo şi  în continuare. 

În concluzie, vă îndemn să nu abuzaţi de viaţa privată a personalităţilor din Moldova care mai sunt, dar să veniţi la concertele lor, să le citiţi cărţile, să veniţi la spectacole, la recitale de poezii, la expoziţii de pictură etc. Aşa e corect, pentru că ei doresc să vă prezinte Creaţia lor şi să discute despre ea. Vieru, pe lîngă creaţie, mai discuta şi despre Luptă…. la care nu trebuie să renunţăm.

De azi suntem mai trişti şi mai săraci spiritual…

Azi am aflat de dimineaţă cu durere în suflet că marele poet al românilor, Grigore Vieru, s-a stins din viaţă. Probabil, ca şi alţii, am sperat că Dumnezeu ne va oferi şansa să-l avem alături de noi cîţiva ani şi el va trece şi peste acest accident, aşa precum a trecut peste multe alte probleme de sănătate pe parcursul vieţii. Dar n-a fost să fie…
Mă gîndesc că poporul nostru a fost văduvit pe nedrept de încă o mare personalitate, iar începînd cu data de 18 ianuarie 2009 am devenit mai trişti şi mai săraci spiritual decît am fost pînă acum…
Despre opera lui Grigore Vieru pot să spun că am început s-o cunosc mai devreme decît a celorlalţi poeţi. Cînd abia am împlinit şase ani am recitat poezia “Mâinele mamei” de Gr. Vieru de pe scena Palatului Naţional. A fost un concert de inaugurare a noului Liceu Academic Român Englez “Mircea Eliade”. A fost un moment deosebit pentru mine, deorece a fost singura mea prezenţă pe scenă, alături fiind şi dna Iuliana Gorea-Costin, atunci directoarea liceului. Deoarece am repetat foarte intens poezia înainte de concert, îmi era foarte familiar volumul de poezii a lui Gr. Vieru, astfel că în curînd am însuşit şi altele.
Un alt moment frumos ce mi-l aduc aminte e concertul organizat cu ocazia jubilieului de 70 de ani. A fost un adevărat omagiu adus poetului de către colegii de breaslă, oameni de cultură, interpreţi şi alte personalităţi. Atunci am fost foarte impresionaţi cum persoane de alte etnii (rusă, bulgară, germană) cîntau în limba română cîntece după versurile lui Gr. Vieru.
Nu ştiu ce ar putea compensa această pierdere, dar ştiu că Marele Poet ne-a lăsat un testament spiritual foarte bogat, pe care trebuie să-l păstrăm şi să-i asigurăm dăinuirea…
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Deja-vu liberal

Recent am comentat un sondaj realizat pe pagina mea şi am ajuns la concluzia că cea mai spectaculoasă modalitate de consolidare a segmentului “liberal” al spectrului politic ar fi fuziunea PLDM şi PL, iar elementul cheie al acestei fuziuni ar fi Dorin Chirtoacă. În rezultat, un singur partid ar fi trebuit să participe la alegeri.
Ieri am avut un deja-vu cînd am urmărit evenimentele privind fuziunea partidelor liberale, dar în alt format: PL+PNL+MAE. Din punctul meu de vedere, această iniţiativă este salutabilă, iar dacă va fi realizată, atunci rolul participării PNL şi MAE la alegeri va fi justificat. Zic asta deoarece dacă ar fi participat individual sau pe listă comună PNL+MAE, ele ar fi reuşit doar să zmulgă nişte procente de electorat liberal, care s-ar fi redistribuit ulterior între toate partidele, inclusiv majoritatea ar fi mers la PCRM.
Problema pseudo-alianţei PL, PNL şi MAE este una conceptuală, care aş rezuma-o astfel: doresc reprezentanţii PNL şi MAE să participe la guvernare sau insistă în primul rînd să prindă un fotoliu confortabil de deputat? PL le-a propus prima opţiune, cei din urmă insistă pe a doua.
Din punctul meu de vedere dorinţa exagerată de a fi reprezentat în Parlament nu este pe deplin argumentată, mai ales cînd aceste partide nu au o susţinere suficient de mare din partea populaţiei. În schimb, participarea lor la guvernare, le-ar asigura o imagine favorabilă în ochii alegătorilor, ei fiind priviţi nu doar ca simpli legislatori şi formatori de opinii, ci ca persoane competente care pot avea şi realizări.
Acum, dacă tot s-a ajuns la o înţelegere prealabilă între PL, PNL şi MAE, mă întreb ce îi împiedică de a consilida şi mai mult segmentul “liberal” prin atragerea PLDM? Chiar alegătorii afirmă în sondaje că o coalizare a forţelor de aceeaşi orientare le-ar aduce mai mult succes. Iar dacă oricum aceste partide nu promovează idei pur liberale, ci reprezintă un curent de idei alternativ curentului de idei aflat la guvernare, de ce nu se ajunge la o platformă comună de idei în baza căreia şi să se facă o alianţă durabilă între aceste partide?
Pînă cînd, ceea ce se observă la aceste partide este o dorinţă mică de a face compromisuri. Voi cita pe dl Petrencu, preşedinte MAE, care a spus că includerea sa pe listele PL ar fi o umilinţă. De asemenea dna Pavlicenco, preşedinte PNL a declarat că în caz că nu va fi acceptată condiţia cu lista comună, PNL şi MAE vor merge oricum la alegeri. PL la rîndul său insistă pe o listă electorală proprie.
Am făcut o mică analiză a şanselor partidelor de a accede în Parlament şi am ajuns la concluzia că chiar şi în situaţia în care PL, PLDM şi AMN ar merge pe liste individuale, ele ar putea trece pragul, iar rolul PNL+MAE ar fi să doneze maximum un mandat partidelor de centru-dreapta şi un mandat către PCRM.
Dacă s-ar consolida acest segment chiar prin participarea a două liste: AMN separat şi PL+PLDM+MAE+PNL, efectul ar fi mult mai mare şi nu s-ar pierde niciun procent din voturi. Un argument în plus este numărul mare de alegători indecişi care ar fi mai siguri pe votul lor cînd vor putea alege un partid consolidat. Cît deste partea compromisului, consider că el ar trebui să vină din partea partidelor mici, deoarece ele ar avea şansa să iasă din anonimat. Referitor la PL şi PLDM, ar trebui să se discute deja la nivel de listă comună.
PS. Mai fac şi în acest articol o precizare. Denumirea partidelor în MD nu reflectă ideile şi politicile promovate, de aceea noţiunea de liberal, democrat, comunist, creştin sunt destul de convenţionale. Partidele se constituie după idei, astfel că la moment ar fi bine ca ele să se consolideze conform ideilor promovate, iar ulterior chiar să promoveze politici ce corespund denumirii de partid.